Pagini de istorie locală/PROF.DR. CONSTANTIN TUDOR/Obiceiuri populare din spațiul călărășean la început de vară – CALOIANUL ȘI PAPARUDELE

paparudele

   Caloianul este un obicei popular practicat în trecut pentru aducerea ploii în vreme de secetă sau în zilele de după Paște. Caloianul era solul trimis de oameni la zeul ploii, pentru a-l îndupleca să dezlege ploile. Astfel, pe vreme de secetă, fetele şi femeile de la ţară făceau un omuleţ din lut galben (numit „Caloian”) pe care-l puneau într-un sicriu şi pe care-l boceau ca pe un mort, imitînd astfel ritualul înmormîntării. Femeile cîntau o poezie anume şi apoi îngropau omul din lut lîngă o fîntînă. După trei zile îl dezgropau şi-l aruncau pe apă, pentru a tulbura apele şi norii, aşa cum se întîmplă înainte de a ploua. De ziua Caloianului, bărbaţii arau doar pînă la amiază, iar restul zilei petreceau.

Obiceiul își are originea în epoca precreștină. Legendele tracice spuneau că, după ce marele poet şi profet Orfeu a fost decapitat de către preotesele Soarelui, capul lui a fost aruncat în rîul Naparis(vechea denumire a Ialomiței) şi, plutind pe apă, a continuat să cînte. Cu prilejul acelui tragic eveniment, a început să plouă vijelios, fenomenul ţinînd cîteva zile.

De atunci, tracii, ca să provoace ploile şi să stingă seceta, au creat unul din misterele orfice, punînd o păpuşă într-o corăbioară şi dîndu-i drumul pe apă. Obiceiul a căpătat denumirea de GAL-LIEN „Care pluteşte; Care zboară; Care sare; Care năvăleşte”, strămoșii noștri moștenindu-l cu denumirea Caloian.

Cea mai veche atestare a acestei datini pare a fi o relatare a lui Diodor Sicul: „În Phrygia, întîmplîndu-se odată să cadă o epidemie asupra oamenilor, iar de altă parte suferind şi pămîntul de secetă, oamenii consultară oracolul asupra mijloacelor prin care să depărteze de la ei aceste calamităţi, iar oracolul le răspunse că să înmormînteze trupul lui Attys şi să o venereze pe Kybele ca divinitate. Însă, din pricina vechimii, din trupul lui Attys nu mai rămăsese nimic, phrygienii au făcut imaginea tînărului, pe care apoi, plîngînd-o, o înmormîntară, îndeplinind şi onorurile funebre potrivite cu soarta lui, şi acest obicei ei îl ţin constant pînă în zilele noastre”.

Obiceiul Caloianului este respectat în diferite zone ale României. Creștinii au adoptat acest obicei, legândul de Ziua Înălțării Domnului. Încă din zori, fetele de la 5-6 ani în sus se strîng la un loc şi se împart, după vîrstă, în două sau mai multe cete. Fiecare ceată îşi alege o conducătoare.

Fetele fac o păpuşă de lut, un om mic, pe care îl împodobesc cu panglici, cîrpe colorate şi flori, iar pe cap îi pun drept căciulă o coajă de ou roşu, oul înroşit fiind un străvechi simbol al (Re-) Învierii, al Soarelui care răsare în fiecare dimineaţă. În unele sate, micul idol de lut este îmbrăcat în straie ţărăneşti, cu opincuţe şi căciuliţă. Păpuşa se numeşte Caloian sau Scaloian.

caloian-2

Fetele pun Caloianul într-un sicriu mic, bine încleiat ca să plutească pe apă, sau îl pun pe o scîndură, îl înconjoară cu coji de ouă roşii, păstrate de la Paşte, precum şi cu fel de fel de flori, între care predomină busuiocul,  și îl duc apoi pe malul vreunei ape sau îl îngroapă  într-un loc ascuns.

Profesorul Mihail Vulpescu, originar din Lupșanu, județul Călărași, unul din marii etnologi ai României interbelice, scria în ziarul “Gazeta ialomițenilor” din 15 iunie 1937: Unul din numeroasele obiceiuri care s-au păstrat pe Bărăgan, în forma poate cea mai completă ca elemente sacerdotale, este desigur Caloianul. S-a crezut și se crede încă despre acest obicei că el se efectuează pentru a invoca ploile. Dintru început trebuie bine precizat: În aceeași măsură Caloianu sau Scaloianu este și un obiceiu care se face pentru a sărbători tinerețea, egală sfârșitului primăverii.

Iată cum descrie Mihail Vulpescu obiceiul Caloianului, așa cum l-a cunoscut pe meleagurile natale: În ajunul celei de a treia joi după Duminica Tomei, fetițe de 5-6 ani, fete mai măricele de 6-12 ani, fete mai mari, codane, între 14-16 ani, 18-20 ami, femei de curând măritate și femei ce pot atinge vârsta de 40 de ani, în grupuri serbează obiceiul Scaloianului. Partea bărbătească nu se amestecă în nici un fel. Numai la sfârșit flăcăii sunt invitați la masa comună… Fiecare grup se împarte după cum urmează: două-trei fete se duc pe la prieteni și cunoștințe și cer merinde(făină, păsări, ouă, unt, untură și tot cu ce se poate organiza o masă copioasă). Tot ele sunt acelea care vor prepara și masa. Restul grupului oficiază: unele fac pe dascălii și pe preoții, tămâind, – altele pe rudele mortului, pe plângătoarele, pe bocitoarele. Una din ele, mai îndemânatecă, face cu ajutorul celorlalte, din pâmânt galben, cu nisip amestecat, o figurină de om, nu mai mare de 25 de cm., reprezentând pe Scaloian… Figurina o așează într-o cutie de forma unui coșciug. În cele patru colțuri pun sfeșnice, făcute tot din pământ în care pun lumânări. După ce se termină pregătirea figurinei de lut Se ia sulul de la războiul de țesut pe care îl îmbracă întocmai ca pe o femeie… Odată astfel îmbrăcat îi zic Muma Soarelui sau Muma Ploii și această păpușă mare se va afla în fruntea cortegiului care îl va conduce pe ultimul drum pe Scaloian.

SCALOIANUL

În drumul lor fetele plâng, bocindu-l astfel pe Scaloian:

Iene, Iene

Scaloiene,

Te caută măta

Prin pădurea deasă

Cu inima arsă.

Iene, Iene

Scaloiene,

Ea te caută ‘ntr-una

Te strigă cu gura

Iene, Iene

Scaloiene

Prin pădurea rară

Cu inima amară.

Scaloiță, Iță

Pui de coconiță

Deschide-o portiță,

Porțile Cerului

Iene, Iene

Scaloiene!

Ca să curgă ploile

Ploile ca gârlile

Iene, Iene

Scaloiene!

Nopțile și zilele

Să se facă grânele

Grânele, porumbele.

Este cert că rostul acestui ritual, păstrat încă și astăzi în multe sate călărășene, este de a alunga seceta și a invoca venirea ploii atât de necesară grâului ,, la băgatul spicului”, cât și porumbului (A nu se uita zicala foarte frecventă în zonă:,,dacă plouă în mai, avem mălai”).

După înmormîntare, Caloianului i se face pomană, timp în care este bocit din nou: Iene, Scaloiene!?Tinerel te-am îngropat,/De pomană că ţi-am dat,/Apă multă şi vin mult/Să dea Domnul ca un sfînt,/Apă multă să ne ude,/Să ne facă poame multe!

Alteori, fetele îmbracă un sul cu straie femeieşti şi umblă cu el pe la casele oamenilor; iar la casa unde se duc, gazda trebuie să ude acel sul cu apă, apoi le dă făină, ouă, unt şi altele. Cu ceea ce adună fac şi ele plăcinte, bucate, aducînd şi vin, şi aceasta se numeşte Pomana Caloianului. Iar acelui sul îmbrăcat i se spune, ca şi omului de lut, tot Caloian ori Scaloian

Paparudele, menționate de asemenea ca obicei, în lucrările profesorului  Mihai Vulpescu, au constituit o prezență în satele călărășene până în urmă cu nu prea mulți ani.

Obiceiul Paparudelor reprezintă o practică magico-rituală de provocare a ploilor, desfășurată într-una din joile după Paşti sau, pur și simplu, în timp de secetă. Originile Paparudei datează încă din vechime, cînd femeile trace care participau la misterele dionysiace erau numite Piroboridavae, adică „Înflăcărate; Exaltate; Harnice”. Aceste mistere sau ritualuri se desfăşurau noaptea pe munţi, la lumina faclelor, cu o muzică asurzitoare. Participanţii dansau urlînd frenetic, în hore ameţitoare, pînă la epuizare. În special femeile ţineau aceste hore nocturne, îmbrăcate în veşminte lungi, fluturînde, făcute din blănuri de vulpe, peste care se puneau piei de căprioară şi, pe cap, coarne. La această ţinută se mai adăugau şerpii, ţinuţi în mîini, sau pumnale cu vîrful ascuns sub iederă. Chiar şi azi se mai spune că dacă se agită şerpii în vîrful unui băţ, va ploua.

Dimitrie Cantemir în „Descrierea Moldovei” pomenește și descrie acest obicei, atît de popular în vremea aceea la sate, dar și în micile tîrguri. Obiceiul paparudelor în Moldova era descris ca fiind un joc al fetelor foarte tinere, care, îmbrăcate în frunze, foi și iarbă, jucau pe ulițele satelor, oprindu-se la porțile caselor, unde gospodina le uda cu apă, în timp ce acestea invocau ploaia, cântînd.

PAPARUDELE 2

„Paparuda” este un personaj mitologic, închipuit ca o femeie, îmbrăcată în zdrenţe, şi care aduce ploaie. Este un obicei executat pe timp de secetă. Datina are ca scop invocarea protecţiei cerului asupra recoltelor. Copiii şi tinerii împletesc cununi pe care le împodobesc cu panglici. Apoi dansează şi trec din casă în casă. Stăpînii caselor aruncă după ei cu apă sau lapte. Copiii şi tinerii trebuie să primească un ban sau grîu, mălai, făină, fasole.

Semnatarul acestui  articol a văzut desfășurându-se acest obicei la  Vlad Țepeș, prin anii  60. În verile cu secetă prelungită, grupuri de fete, în picioarele goale și cu fuste confecționate din frunze de bozii, colindau satul recitând:

Paparudă rudă,

Vino de ne udă,

Ca sa-nceapă ploaie,

Să curgă șiroaie,

Cu găleata, lata,

Peste toată gloata.

Unde dă cu maiul,

Să crească mălaiul;

Unde dă cu sapa,

Să curgă și apa.

Hai, Mărie să sarim,

Paparudele!

Că știi iarna ce pățim,

Paparudele!

Ca pasărea prin copaci,

Ploaie multă ca să faci!

Fetele erau întâmpinate de gospodine care le udau picioarele cu apă. Se crede că în acest fel, norii, cei atât de mult așteptați, își vor face prezența și vor satisface nevoia de apă a lanurilor de grâu și porumb.

Tot Paparudele trebuie să ţină, într-o anume zi, „Dansul Paparudelor”. Această zi era hotărîtă în joia a patra de după Paşte, sau, în alte zone, odată cu Caloianul. În vreme de secetă, acest obicei se repetă şi în iunie şi iulie. Exista credinţa că acelei case unde nu joacă Paparudele nu îi va merge bine în vara ce urmează. Frunzişul cu care se îmbracă Paparudele e bun de leac, dar numai pînă la ziua lor. După ce trece Ziua Paparudei, ierburile de leac nu mai au nicio putere.

PAPARUDELE

178 vizualizari in total 6 vizualizari azi


Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*