Dobrogeni celebri… Sergiu Nicolaescu a fost marinar

0

   Dobrogeni celebri… Sergiu Nicolaescu a fost marinar, ați citit bine! Cu ani buni înainte să strige „Motor!” pe platourile de filmare, tânărul Sergiu își făcea patul într-un hamac legănat de valurile Mării Negre, la bordul legendarului Bric Mircea. A fost primul admis la Școala Navală din Constanța în 1947 și părea destinat unei cariere militare de excepție. Dar viața, cu toate furtunile ei, avea alte planuri.

 Adevărul cu bune și rele… Puțini știu că înainte de a deveni unul dintre cei mai cunoscuți regizori ai cinematografiei românești, Sergiu Nicolaescu a avut o scurtă, dar intensă experiență în Marina Militară. În toamna anului 1947, pe când avea doar 17 ani, tânărul Nicolaescu, sub numele oficial Nicolescu P. Sergiu Florian, s-a clasat primul dintr-un grup de 50 de candidați admiși la prestigioasa Școală Navală din Constanța, conform înregistrărilor din Monitorul Oficial.
Performanța sa a fost susținută și de relația de familie cu generalul de securitate Nicolae Cambrea, unchiul său matern, protejat de sistemul comunist. Această legătură i-a oferit o vizibilitate pozitivă în rândul militarilor vremii, iar perspectiva unei cariere de succes în armată părea la îndemână.
Totuși, în contextul tensionat al ocupației sovietice, activitățile Școlii Navale au fost mutate temporar la Sibiu. Acolo, la temperaturi sub zero grade, tinerii cadeți au depus jurământul militar pe 12 decembrie 1947. Nicolaescu a fost numit comandant de companie, o poziție de responsabilitate care confirma potențialul său de lider.
După vacanța de sărbători, pe 8 ianuarie 1948, cursanții au fost relocați la bordul Bricului Mircea, ancorat în Portul Constanța. Clădirile școlii erau ocupate de trupele sovietice, astfel că întreaga instruire și viața cotidiană se desfășurau pe navă. Dormeau în hamace, care dimineața se strângeau pentru a face loc meselor rabatabile și cursurilor teoretice. Viața la bord era dificilă, cu un regim auster și condiții minimale.
Nicolaescu împărțea hamacul cu colegul său Corneliu Enăchescu, care își amintește cum viitorul regizor venise la navă cu o mulțime de cărți de acasă, majoritatea despre istorie navală și bătălii celebre, precum cea de la Salamina. Se vedea că venea dintr-un mediu educat și avea o atracție deosebită pentru teme militare și istorice.
Deși deținea un rol de conducere, Sergiu nu era un adept al disciplinei militare stricte. Era tăcut, retras, pasionat de sporturi precum canotajul și destul de introvertit. Colegii își amintesc că era un tânăr cuminte, ușor stângaci, atașat de mama sa care i-a adus chiar pernă și pătură la internat, un gest inedit în atmosfera dură a vieții militare.
Viața la marină nu părea să-l împlinească pe tânărul Nicolaescu, mai ales după ce, la începutul lui 1948, tatăl său a fost arestat în contextul represiunilor politice. Greutățile personale și incompatibilitatea cu rigoarea vieții de militar l-au determinat, se pare, să renunțe. În primăvara aceluiași an, a dispărut pur și simplu din școală, fără să-și anunțe colegii. Plecarea sa bruscă, fără o explicație sau un rămas-bun, a fost resimțită ca un mister și o dezamăgire de cei rămași.
Nicolaescu a păstrat însă legătura cu unii dintre foștii colegi, unii ajungând chiar consultanți în filmele sale. Ulterior, a declarat că a ales Marina din pasiune, visând încă din copilărie să devină ofițer. Cunoștea pe de rost date despre nave, armament și structura flotelor militare. După arestarea tatălui său, a fost obligat să muncească pentru a-și întreține familia, renunțând astfel la cariera militară. Mai târziu, s-a reorientat spre Politehnică și, în cele din urmă, spre film.
Dacă ar fi rămas în Marină, colegii cred că Sergiu Nicolaescu ar fi putut ajunge amiral. Așa însă, a ajuns să comande nu o flotă, ci o întreagă armată de actori, construind un imperiu cinematografic care avea să-i poarte amprenta unică.

Iar marea nu l-a părăsit niciodată. Deși n-a devenit ofițer de marină, Sergiu Nicolaescu a rămas mereu legat sufletește de valuri, Dobrogea devenind pentru el a doua casă. În ultimii ani de viață, s-a retras în liniștea satului 2 Mai, unde avea casa aproape de țărm. Acolo, privind răsăriturile de pe faleză și simțind briza sărată, își regăsea echilibrul și, poate, acea parte din visul tânărului marinar care nu l-a părăsit niciodată.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *