Pentru noi, cei de azi, ni se pare firesc să folosim Internetul pentru a transmite orice fel de informație dintr-un capăt al lumii în celălalt. Și este normal să fie așa pentru că, privind acest aspect din punct de vedere istoric, încă din cele mai îndepărtate timpuri, începând cu constituirea primelor formaţiuni umane, oamenii au simţit nevoia de a comunica între ei, ceea ce a dus la găsirea unor modalităţi specifice prin care să-și facă cunoscute mesajele. La început au folosit focul, după un anumit cod, pentru ca odată cu apariţia scrisului să se ușureze mult sistemul de comunicare. Calul era singurul şi cel mai rapid mijloc de transport, mesajele parcurgând sute sau mii de kilometri, purtătorii acestora trecând prin primejdii de moarte uneori.
Denumirea de poştă, derivă din latinescul „ponere”, care înseamnă „releuri aşezate din distanţă în distanţă pe drumurile pe care treceau curierii statului”, iar existenţa serviciului poştal este cunoscută încă din antichitate. În Egipt şi Persia au existat din cele mai vechi timpuri releuri de curieri pedeştri şi călăreţi care transportau corespondenţa şi ordinele regale.
În teritoriul carpato-danubiano-pontic, în vremea dinaintea cuceririi Daciei, erau folosite drumurile naturale aflate de-a lungul cursurilor de apă, iar după cucerire a fost construită o reţea de drumuri şi a fost introdus sistemul poştal organizat aşa cum era în restul Imperiului Roman.
Odată cu formarea primelor voivodate româneşti a fost necesară o mai strânsă legătură cu vecinii, comunicarea făcându-se prin curieri în slujba exclusivă a stăpânirii. Curierii se numeau „călăraşi“ sau „lipcani“, iar dezvoltarea sistemului a dus la apariţia „olacului“(poștalion) şi a „calului de olac“, locuitorii satelor având obligaţia să întreţină nişte cai care să poată în orice moment să fie de schimb pentru călăreţii care duceau depeşe. Întreținerea drumurilor de poștă cădea în sarcina negustorilor sau a proprietarilor de moșii, ei înșiși mulțumiți de faptul că se aflau în calea numeroșilor călători care frecventau drumurile de poștă.
În sec. al XVI-lea poşta a trecut sub autoritatea marelui postelnic, dar nu a cunoscut mari modificări până la mijlocul sec. al XVII-lea când au fost introduse relee poştale(stațiile de poștă, aflate din 20 în 20 de kilometri, dotate cu locuri de repaos pentru călători și cu cai de rezervă pentru poștalioane). Domnitorii fanarioți Constantin Mavrocordat (1741-1742) în Moldova și Alexandru Ipsilati (1774-1782) în Ţara Românească sprijină poşta luând o seamă de cheltuieli în sarcina cârmuirii. Începând cu anul 1795, domnitorul Alexandru Moruzi a hotărât să dea în antrepriză serviciul de poștă, dispunând, în același timp, măsuri de reparare a drumurilor de poștă și a podurilor și podețelor de pe traseele cele mai importante.
Călărașiul, al cărui nume este legat direct de serviciile de curierat asigurate de vechii “călărași ștafetari”, care duceau corespondența domnitorilor munteni la Constantinopol, prin Silistra, a fost favorizat din acest punct de vedere, constituind un adevărat punct nodal pe drumurile de poștă din Bărăgan. Astfel, exista un drum de poștă principal care lega Bucureștiul cu Călărașii pe “Drumul Sării”, cu stații de poștă la Tânganu, Drumul Sării(Sărulești), Oblilești(Valea Argovei), Bărăganul(Mihai Viteazul) și Coadele(Independența de mai târziu). Un al dolilea drum care traversa Bărăganul pleca de la Călărași spre Buzău, prin Zlota(stație de poștă situată pe locul satului Drajna de astăzi) și Slobozia, iar un al treilea drum de poștă strabătea malul Borcei și al Dunării de la Călărași și până la Brăila, prin Șocariciu, Ludești, Făcăeni, Gura Ialomiței, Bertești, Rama și Frumușica. Un alt drum important de poștă lega Bucureștiul de Oltenița, cu stații de poștă la Negoești și Orăști.
Șeful unei linii de poștă se numea căpitan de poștă. Pompei Samarian ne spune că la 1834 căpitan de poștă la Călărași era Matache Stoicescu, iar la 1837 postelnicul Ioan Rădache. Tot de la Pompei Samarian aflăm și numele unor arendași ai liniilor de poștă din Bărăgan. Astfel, la licitația din anul 1835, linia de poștă București-Călărași, pe “Drumul Sării”, cale de 6 poște, a fost arendată de paharnicul Ioan Roset, care se obliga să asigure stațiile de poștă de pe traseu cu cel puțin 144 de cai. În 1848, linia de poștă Bucurețti-Călărași era luată în arendă de către paharnicul Nicolai Alexandrescu.
În afară de cai și buna întreținere a stațiilor de poștă, arendașii mai erau obligați să asigure și surugii(cei care conduceau efectiv căruțele de poștă sau diligențele de mai tîrziu). Acest lucru a făcut ca în jurul stațiilor de poștă să se înfiripe mici sate de surugii, care ulterior s-au constituit în așezări rurale importante din Câmpia Bărăganului. Pentru fostul județ Ialomița, documentele vremii înregistrează 14 asemenea sate care s-au constituit în jurul stațiilor de poștă.
Prima jumătate a secolului al XIX-lea a fost marcată și de multe reorganizări ale serviciilor de poștă care au urmărit atât creșterea confortului deplasării cât și a vitezei de deplasare pe liniile de poștă. Astfel, în 1852, în Muntenia se introduc diligențele, în locul mai vechilor căruțe de lemn. După cum consemnează Constantin Minescu, în a sa Istorie a poștelor române, “trăsura ce va face transportul diligenței va fi pe arcuri englezești și întocmai cum se obișnuiește în celelalte părți ale Europei, cu 10 locuri înăuntru și unul lângă conductor.”
Drumurile de poștă din Bărăgan au fost transitate de-a lungul timpului de numeroși călători străini care au lăsat în consemnările lor numeroase aspecte referitoare la modul în care se făcea o călătorie pe drumul de poștă de la București la Călărași. Pentru exemplificare vom folosi ceea ce a scris în anul 1854 americanul James Oscar Noyes: “Călărași se află la șspte poște românești de București… Drumul se întinde peste o câmpie lată sau, mai degrabă, o succesiune de platouri ridicate cu câteva picioare unul față de altul…Cu greu era de văzut un pom sau un tufiș… Drumul este în stare naturală, dar neîmblânzitul surugiu a lăsat repede în urmă distanța unei singure poște. Strigătele sale prelungite indicau faptul că edificiul singuratic din câmpie, din fața noastră, este stația de poștă… Biletul meu de drum a fost vizat și, în același timp am savurat, pentru câteva minute, o pipă de satisfacție… Am gonit înainte impetuos și am zburat prin două sau trei sate românești… Nici o descriere nu poate da o idee asupra unui sat românesc, locuit de cea mai săracă clasă de țărani. Aici animale și ființe umane se bucură împreună de adăpost, mâncare, trai și plăceri de societate – omul și natura fiind în cele mai familiare raporturi… Am mers înainte. În sfârșit am ajuns la cea de a patra stație de poștă… Surugiul alesese de la poștă caiii cei mai iuți. Promisesem un bacșis gras așa că viteza cu care zburam pe câmpie era atât de mare încât minuscula căruță părea că abia atinge pîmântul…Sclipirea strălucitoare a unui fulger ne-a dezvăluit izolata stație de poștă. Am ajuns la ea fără mare dificultate și am fost primiți. Poșta era dintre acele case românești cu chirie, de soi mai bun… După ce m-am împărtășit dintr-o ceașcă de cafea turcească, cu pâine neagră, m-am așezat într-o nouă căruță, și curând am rulat peste câmpul moale, aproape la fel de repede și de ușor cum se mișcă un vagon de tren pe o șină netedă… Într-o oră am ajuns la următoarea stație… Gazda era un boier român cu trăsături puternice de roman, care, din fericire, vorbea nemțește; soția sa, o încântătoare femeiușcă, la fel de naturală și înfloritoare ca proaspetele flori presărate pe câmpie… În ceea ce privește inteligența și confortul familial, gazda mea, Jian Bibescu, făcea parte din clasa românească mai bună. După masa noastră, zâmbitoarea sa nevestică, a adus pipe și cafea. În folosința acestor desfătări orientale, românii au adoptat manierele turcilor… Jian Bibescu a hotărât să mă însoțească până la stația următoare… La câteva mile de Dunăre ținutul devine oarecum accidentat. De pe o culme joasă am văzut fluviul. Armata lui Ahmet Pașa era în tabără lângă Călărași.”
Stație de poștă din Bărăgan
Cu toate că după 1886, odată cu darea în folosință a căii ferate Călărași-București, transporturile poștale și de călători se vor muta pe drumul de fier, vechile drumuri de poștă din Bărăgan își vor menține importanța încă multă vreme, pe traseul lor edificându-se, mai târziu, rețeaua de drumuri naționale care brăzdează azi Câmpia Bărăganului.
Lasă un răspuns