Despre municipiul Călărași, despre istoria acestui loc binecuvântat scrie și prof. Gheorghe Stoian, directorul Liceului Teretic Mihai Eminescu, consilier local.
,,La câteva sute de metri mai jos de Silistra, se desface din Dunăre un braţ, care ia numele de Borcea pe malul stâng al acestuia, la aproximativ 9 km , în aval, aflându-se orașul Călărași. Prima atestară documentară nu a fost a orașului, în sine, ci a unui cartier actual al acestuia, Măgureni care apărea într-un document emis de domnitorul Țării Românești Radu Paisie la 1 iunie 1541 cu denumirea de Crăciani.
Menţionarea în documentele istorice a unei aşezări pe actuala vatră a oraşului Călăraşi se realiza într-un hrisov emis la 26 iulie 1630, în Bucureşti, de voievodul Leon Tomşa, prin care se însărcinau mai mulţi boieri ca „să caute şi adevereze pentru rumânii Dragului Postelnic, cari au fost din Lichireşti şi şăd acum în Crăciani; care rumâni va fi şăzut în Crăceani din legătura lui Mihai Vodă încolo”
Denumirea de Lichireşti provine de la primul lăcaş religios construit aici, înainte de 1600, care avea hramul Sfântului Nicolae al Mirei Lichiei.
În timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu (1688-1714) au fost așezați la Lichirești „călăraşii ştafetari” care aveau ca principală sarcină transportul corespondenţei domniei la Istanbul, prin Silistra.
De la aceşti călăraşi, care după terminarea serviciului către domnie s-au stabilit în aşezarea ce se afla în apropiere, satul Lichireşti începe să fie tot mai cunoscut sub denumirea de „satul călăraşilor” sau Călăraşi.
La mijlocul secolului al XVIII – lea, localitatea de la cotul Borcei devine tot mai importantă din punct de vedere economic și strategic datorită apropierii de Silistra, care era considerată de ruși cheia expansiunii lor în Balcani. În aceeași perioadă, bâlciul de la Stelnica se muta la Călărași, apare o schelă (port) la Borcea iar vechiul sat se transformă în târg, devenind încet dar sigur un magnet pentru comercianți.
În a doua jumătate a secolului al XVIII – lea şi primele decenii ale secolului al XIX – lea oraşul şi locuitorii săi au avut multe de suferit de pe urma războiaelor purtate între cele două mari imperii, rus şi otoman, pentru stăpânirea Silistrei, o adevărată capitală a Imperiului Otoman la Dunăre.
În contextul ocupației rusești, la 18 aprilie 1833, capitala județului Ialomița se muta de la Urziceni la Călăraşi, lucru realizat pentru a facilita colaborarea armatei ruse cu autoritățile județene.
Dezvoltarea economică a Călăraşiului era limitată de taxele impuse de stăpânul moşiei, Spitalul Colţea, asupra schimburilor comerciale, astfel că forma principală prin care locuitorii oraşului Călăraşi şi-au manifestat dorinţa de a se emancipa au fost jalbele adresate spitalului Colţea, ocârmuirii şi domnitorului.
La 24 septembrie 1852, Călăraşiul, împodobit sărbătoreşte, îl primea pe domnitorul Barbu Ştirbei, care aducea cu el înaltul hrisov domnesc ce consfinţea eliberarea oraşului de sub stăpânirea spitalului Colţea după ce, cu eforturi majore, se achitase suma de 250 000 de lei.
Eliberarea Călăraşiului a asigurat o dezvoltare economico-socială şi culturală continuă orașul devenind centrul în jurul căruia gravita întreaga viaţă a judeţului Ialomiţa. Caracterul aproape exclusiv agrar al economiei oraşului s-a schimbat treptat, Călăraşiul devenind un important centru comercial pe linia Dunării, de la Brăila şi până la Giurgiu.
Unirea Moldovei cu Ţara Românească, prima etapă a unui proces ce avea să se desăvârşească la 1 decembrie 1918 prin „unirea cea mare”, a fost primită cu mare bucurie de locuitorii meleagurilor călărăşene, într-un mesaj transmis domnitorului Alexandru Ioan Cuza, de locuitorii oraşului, menţionându-se:
„Toţi locuitorii acestui oraş venim a felicita cu căldură pe Măria Ta. La venirea Măriei Tale pe tronul României Unite entuziasmul a străbătut toate inimile române”.
Războiul pentru cucerirea independenţei de stat a României a trezit în inimile călărăşenilor sentimente patriotice profunde, astfel mulţi călărăşeni au luptat pe frontul din Balcani iar cei rămaşi acasă au susţinut material războiul. După înfăpuirea statului naţional unitar român şi Călăraşiul a cunoscut, asemenea întregii ţări, un reviriment în dezvoltarea sa economică, socială. edilitară, culturală şi socială.
În decembrie 1940 oraşul a intrat sub ocupaţie germană, astfel debuta în istoria oraşului o perioadă plină de greutăţi şi necazuri pentru locuitorii săi datorită abuzurilor armatei germane şi a administraţiei locale.
După terminarea celui de al doilea război mondial, comunismul se instaura şi la Călăraşi mai întâi cu arestarea primarului, avocatul Eugen Cialâc care era înlocuit, de către comunişti cu cizmarul Ştefan Bâtlan.
Prin reorganizarea administrativă din anul 1952, regiunea Ialomiţa a fost desfinţată, teritoriul său fiind împărţit regiunilor Bucureşti, Constanţa şi Prahova iar oraşul Călăraşi şi-a pierdut calitatea de reşedinţă a judeţului Ialomiţa.
În anul 1968 prin noua lege de reorganizare administrativ – teritorială se renunţa la regiuni, revenindu-se la judeţe dar capitala reînfiinţatului judeţ Ialomiţa era stabilită la Slobozia. Călăraşiul pierdea una din perioadele ce ar fi putut să contribuie decisiv la schimbarea înfăţişării sale (1968 – 1981).
La 23 ianuarie 1981, prin decret al Consiliului de Stat, Călăraşiul a fost repus în drepturile din care fusese decăzut prin reînfiinţarea judeţului Călăraşi cu reşedinţa în municipiul Călăraşi.
Deşi, la Călăraşi, au locuit diferite naţionalităţi, relaţiile interetnice erau dintre cele mai bune fiind descrise de scriitorul Ştefan Bănulescu astfel : ,,O lecţie de democraţie era mereu prezentă în port, piaţă, în şcoli, în prăvălii, unde mozaicul neamurilor îşi arăta mereu culoarea şi individualitatea de naştere şi caracter: grecii Beroniade ţineau farmacie, alţi greci, Sumbassacu şi fiii, un magazin de stofe, evreii îşi aveau una lângă alta micile mercerii pe strada Sf. Nicolae, lângă catedrala ortodoxă; curelarul bulgar Prodanov expunea, în bătaia soarelui, hamuri ţintate pe strada Dobrogei; turcul Aziz Creştinatul, armatorul oraşului, avea ancorată în rada portului o flotă comercială ce se întindea din dreptul cartierului Volna, aflat în nord, până spre mahalaua măgurenilor alviţari de la sud; sârbii, împământeniţi şi ei, ca şi ceilalţi, aveau grădini de legume în insulă fiind vecini cu năvodarii şi împletitorii de coşuri de răchită din vechea sectă a lipovenilor.”
O descriere a stratificării sociale şi a ocupaţiilor călărăşenilor din perioada interbelică ne-o oferă medicul George Tucu Măgureanu (şi-a petrecut copilăria şi adolescenţa în cartierul Măgureni) în lucrarea „La graniţa a două lumi”: „după reforma agrară o parte a locuitorilor a primit pământ, astfel şi-au construit gospodării sănătoase. Ei stârneau admiraţia , însoţită de invidie, a celor codaşi, mai scăpătaţi care datorită unor boli sau roşi de viciul băuturii duceau o viaţă mizeră. Aceştia trudeau din greu fie ca muncitori în grădinile de zarzavat ale grecilor îmbogăţiţi peste noapte sau ca salahori zidari, angajaţi de diverşi antreprenori.
Marii funcţionari, ofiţerimea din cele trei regimente ale oraşului, negustorii înstăriţi duceau o viaţă luxoasă, întrecându-se în a construi vile pe aleea ce ducea la gara oraşului. Salahorii, în schimb, nu se alegeau cu mare scofală, primind salariu numai pe cât lucrau. Dacă aveau neşansa să-i lovească vreo boală erau siliţi să trăiască din împrumuturi sau din mila rudelor mai înstărite. Iarna, când sezonul de zidărie nu mai era în toi, mulţi dintre ei îşi făceau rost de hrana zilnică fie trăgând crilele năvoadelor pe sub gheaţa lacurilor, fie ca tăietori de lemne.
Mai exista şi o altă categorie de locuitori care duceau o viaţă uşoară deşi îşi lăsaseră în paragină gospodăriile, e vorba de căruţaşii oraşului. Cu toţii făceau parte din corporaţia cărăuşilor. Aceştia se organizaseră într-un fel asemănător cu cel din armată. Mai mulţi căruţaşi la un loc, alcătuiau o ceată care avea în fruntea ei un vătaf ce ţinea socotelile, se tocmea cu angrosiştii de cereale, armatorii de şlepuri şi chiristigiii. Căruţaşii treceau drept un fel de trântori, puşi pe câştiguri ieftine şi se bucurau , pe bună dreptate, de faima unor mari beţivani. Negustorii care se ocupau cu vânzarea de băuturi, proprietarii nenumăratelor bodegi, cârciumi, care răsăriseră ca ciupercile după ploaie, se dădeau în vânt după o asemenea clientelă. Firmele lor îmbietoare, „La calul bălan”, „La leul şi cârnatul”, „La trei cocoşi” se puteau vedea atârnând la aprope fiecare colţ din oraş”.
Scriitoarea Florenţa Albu descria minuţios viaţa comercială a oraşului: „Singurul târg era Călăraşiul. Veneau ţăranii să vândă grâu şi porumb cu carele încărcate. Îi primeau misiţii, îi zăpăceau geambaşii cu fel de fel de preţuri, îi păcăleau negustorii. Se tocmeau ce se tocmeau – negustorii îşi rezervau totdeauna câştigul îndoit, mai ales vara când grânele erau ieftine. Şi plecau înapoi ţăranii, aducând în sat cumpărăturile: gaz pentru lampă, cumpărau zahăr pentru pomenile morţilor, pentru bolnavi şi pentru sărbătorile Crăciunului, opinci şi rame colorate”
Comerţul intens era prezentat şi de Ştefan Bănulescu : „nu puteam zice că ochii mei întâlniseră convoaie mai lungi de căruţe încărcate cu butoaie de vin ca în Călăraşii mei de licean. După ce se terminau toamna caravanele de care încărcate cu saci de grâu, de porumb, de ovăz, de linte, de mei, de năut şi de floarea – soarelui, urmau, mai grele şi mai încete, şirurile de poloboace îndreptate fie spre multele depozite de băuturi ale oraşului, fie spre navele lui Aziz Creştinatul, care le duceau la Sulina sau la Budapesta şi Viena. Vinul se scurgea spre oraş şi spre fluviu venind de departe, mai ales dinspre Odobeşti şi dinspre Târnave”.
Alimentaţia, în aceeași perioadă interbelică, era diversă, formată pentru omul obişnuit din pâine neagră, mămăligă, legume, lapte, carne, în special de oaie datorită faptului că era mai ieftină. În mahalalele oraşului, încă legate puternic de cultivarea pământului, viaţa şi alimentaţia semănau perfect cu cele ale ţăranilor: „dis- de . dimineaţă , odată cu ivirea zorilor, femeile se grăbeau la mulsul vacilor. O parte din lapte îl puneau la fiert în cotlon iar lata la prins în oale de pământ sau în putini. Cu laptele fiert şi câte un codru de pâine, reuşea să umple burţile flămânde ale tuturor. Urma în continuare pregătitul mâncării pentru masa de la amiază de la câmp. O mămăligă mare cât roata carului, o ciorbă din zarzavat cu borş, câteva ouă fierte, lapte covăsit, ceapă şi lista de bucate se termina aici în mod obişnuit” , descriere relatată de același George Tucu Măgureanu.
Începând cu 16 septembrie 1926, preţurile fixate de primărie la pâine şi carne erau:
Nr. crt. Produsul Preţul/lei
1 Pâine albă – calitatea I 12
2 Pâine neagră 7,50
3 Carne de vacă şi viţel 25
4 Carne de porc 40
5 Carne de oaie , berbec, capră, ţap 20
În noiembrie 1936 preţurile principalelor alimente se prezentau astfel:
Nr. crt. Produsul Preţul/lei
1 Pâine – calitatea I 7 / kg
2 Pâine – calitatea II 6 / kg
3 Muşchi de vacă 20 / kg
4 Antricot de porc 26 / kg
5 Carne de vacă şi viţel 18 / kg
6 Carne de oaie , berbec, capră, ţap 14 / kg
7 Mălai 3 / kg
8 Lapte de vacă 4 lei / litru
9 Brânză de oi 24 lei / kg
10 Iaurt 8 lei
În oraş existau multe bodegi, cârciumi şi restaurante la care se putea servi masa, dar ele erau împărţite în trei categorii, astfel preţurile variau în funcţie de acest fapt, fiind următoarele, pentru anul 1939:
Supe (extras de carne): 6 – 8 lei
Borş de carne şi ciorbe: 7 – 10 lei
Mâncăruri din carne de vacă, gătite cu sos şi legume: 10 – 14 lei
Fripturi de vacă, porc: 10 – 14 lei
Cârnaţi de porc cu garnitură: 10 – 14 lei
Muşchi de vacă şi porc cu garnitură: 12 – 16 lei
Friptură de pasăre cu garnitură: 12 – 16 lei
Mititei: 2 – 3 lei
Prozatorul Ştefan Bănulescu, elev la Liceul „Ştirbei – Vodă”, descria starea de sănătate a oraşului: „Oraşul era recunoscut pentru epidemiile virotice, înecat în praful venit dinspre câmpia Bărăganului , primăverile şi toamnele în ceţurile şi umezeala fluviului şi a bălţilor înconjurătoare, propice cazurilor de ftizie, incipiente de la o vârstă fragedă. Ţânţarul era un individ prezent în oraş mai mult decât primarul, cum spunea o zicală locală. Şi dacă în satul meu mă scuturaseră frigurile mai în fiecare an, în oraşul de liceean mă cuprindeau de câteva ori pe an. Pe poliţa unde ne aşezam cărţile la gazdele din oraş, unde locuiam, nu lipsea punga de chinină cumpărată de la farmacia lui Beroniade sau de la farmacia lui Duţescu”.
În ajunul primului război mondial documentele menţionează existenţa a trei cinematografe: cinema „Codrat Marinesu”; cinema „Splendid”, situate pe strada „ Ştirbei – Vodă”; cinema „Cadrilater”, aflat pe strada Sf. Nicolae. În multitudinea de manifestări culturale desfăşurate în perioada interbelică, un loc aparte îl ocupă prezenţa unor ansambluri, trupe de teatru şi artişti profesionişti, cu spectacole şi reprezentaţii teatrale în oraşul de pe malul Borcei.
Cele mai importante spectacole au fost susţinute de : Teatrul Naţional din Bucureşti, Teatrul „Constantin Notara”, Circul „Bufalo”, Opera Română, „Teatrul Mic”. Multitudinea de spectacole teatrale prezentate în oraşul de pe malul Borcei era reliefată şi de ziarul „Pământul” din 12 ianuarie 1933, care la rubrica „Teatrale” nota: „ Oraşul nostru trăieşte într-o zodie fericită. Într-o singură săptămână, am avut două reprezentaţii teatrale şi amândouă cercetate de un public care invadase şi ocupase până la refuz sala Teatrului Comunal”.
În capitolul „Cutia Remember”, Ştefan Bănulescu nota: „Viaţa oraşului era diversă şi ambiţioasă deoarece nu-i lipsea nici societăţile de vânătoare, nici clubul acvatic şi de aeromodelism denumit A.R.P.A., nici Ateneul Popular, nici teatrul ca instituţie permanentă, unde capul de afiş îl ţineau turneele teatrelor bucureştene. Era o poftă de teatru care-l făcuse şi pe directorul A.Z. Ionescu, profesor de matematică, să înfiinţeze şi el o echipă permanentă de teatru ce punea în fiecare an în scenă, în sala de festivităţi a şcolii noastre, comediile lui Moliere şi Caragiale”.
81 vizualizari in total 2 vizualizari azi
Lasă un răspuns