Apa gratuită, legea care se oprește la ușa restaurantului

Un pahar cu apă de la robinet nu ar trebui să fie o probă de curaj pentru client și nici o criză de management pentru restaurant. Există o prevedere legală. Mai trebuie să ajungă și la masă.

În România, drumul de la Monitorul Oficial până la masa clientului poate fi surprinzător de lung. Mai ales când, la destinație, ar trebui să aștepte ceva gratuit.

Legea nr. 96/2024 a modificat articolul 16 alineatul (4) litera d) din OG nr. 7/2023, introducând explicit „furnizarea gratuită a apei potabile prin rețeaua de distribuție, pentru consumatorii din restaurante, cantine și servicii de catering”. Prevederea se aplică din 18 aprilie 2024. Așadar, subiectul are deja vechime. Apa ar fi avut timp să ajungă la masă și pe jos.

Discuția privește apa potabilă din rețea. Nimeni nu cere ca restaurantul să ofere gratuit toate mărcile de apă îmbuteliată din meniu. Clientul poate cumpăra ce dorește. Întrebarea este dacă are acces și la varianta gratuită prevăzută de lege.

Acolo unde aceasta este refuzată, ospitalitatea capătă un sens curios: clientul este binevenit, dar setea lui trebuie să producă încasări.

Sigur, un restaurant are cheltuieli. Paharele se spală, personalul se plătește, utilitățile costă. Sunt argumente reale pentru administrarea unei afaceri. Transformate însă într-o justificare universală pentru ignorarea unei prevederi legale, devin doar contabilitate cu pretenții de legislație.

Dar problema nu trebuie lăsată exclusiv în seama ospătarului, trimis să explice la masă ce n-au lămurit instituțiile în birouri.

Textul articolului 16 alineatul (4) stabilește că unitățile administrativ-teritoriale și furnizorii de apă vor implementa măsurile enumerate, între care se află și furnizarea gratuită pentru consumatorii din restaurante. Prin urmare, primăria și operatorul de apă au de explicat concret cum pun în practică această prevedere. Responsabilitatea publică nu se evaporă doar pentru că paharul se află pe o masă privată.

Pentru administrația locală, întrebările sunt simple: ce măsuri a adoptat? Cum au fost informați operatorii economici și consumatorii? Cum este asigurat accesul efectiv la apă? Unde poate semnala cetățeanul un refuz și cine îl soluționează?

Aceste întrebări cer răspunsuri verificabile. Un număr de adresă, o procedură, o măsură aplicată. Formula „respectăm legislația în vigoare” poate umple o pagină de comunicat, dar nu umple niciun pahar.

Iar dacă apa dintr-un anumit spațiu nu este potabilă, situația trebuie explicată și remediată potrivit responsabilităților legale. Nepotabilitatea este o problemă de sănătate publică, prea serioasă pentru a fi folosită drept replică de vânzare pentru apa la sticlă.

Aplicarea legii nu ar trebui să depindă de insistența clientului, de memoria ospătarului sau de disponibilitatea unui funcționar de a răspunde la telefon. O prevedere care funcționează doar pentru cetățeanul dispus să țină o pledoarie între felul întâi și desert este o prevedere prost pusă în practică.

Până la urmă, testul este modest: poate un consumator să primească un pahar cu apă potabilă din rețea, gratuit, fără negocieri și fără să fie tratat ca și cum ar fi cerut cheile localului?

Când nici atât nu se poate, problema depășește paharul. Arată cât de ușor ajunge legea un obiect de decor: bună de invocat în discursuri, incomodă când trebuie servită la masă.