Despre fenomenul haiduciei istoricii și literații s-au pronunțat în mod diferit de-a lungul vremii. În timp ce pe istorici i-au interesat cauzele și modul de acțiune al adevăraților haiduci, care nu trebuie sub nici o formă confundați cu hoții de la drumul mare, literații au abordat mai ales modul în care acțiunile haiducești și personajele reprezentative din lumea haiduciei au fost reliefate în literatura populară sau cultă.
O analiză istorică a fenomenului reliefează faptul că haiducia a fost specifică mai ales Balcanilor, extinsă, apoi, prin intermediul românilor, până în Maramureș, Bucovina și Basarabia. Miezul fenomenului era întâlnit de o parte și de alta a Dunării, adica în Muntenia și Dobrogea, Bulgaria și Serbia. Pe seama haiducilor, poporul a pus nenumărate legende, unele chiar fantastice. De obicei, în aceste legende, multe în versuri, haiducii îi jefuiesc pe cei bogați, îndeosebi pe boieri, pe turci și pe fanarioți, și îi ajută pe cei săraci cu o parte din pradă. Adăpostul lor preferat era codrul, care pe vremuri nu acoperea doar munții si dealurile, ci și largi zone de câmpie, cum era celebrul Codru al Vlasiei. La fel de căutate erau și zonele mlăștinoase și împădurite de la Dunăre, Blata Ialomiței și Balta Brăilei constuind, la rândul lor, locuri preferate de haiducii din Muntenia și Bărăgan. Acolo, poterele nu se prea încumetau să intre, nici măcar iarna, printre copacii desfrunziți, căci unii haiduci se ascundeau în inima codrului sau în locuri numai de ei știute.
Considerați periculoși de către unii și eroi de către alții, haiducii români au fost dintotdeauna înconjurați de o aură de mister și de admirație care, așa cum este firesc, a condus la nașterea unor legende demne de a fi spuse sau cântate cu patos în jurul focului ori pe prispa casei. Corbea, Toma Alimoş, Miu Zglobiu, Radu Anghel, Pintea Viteazul, Codrian, Iancu Jianu sunt doar câţiva dintr-un şir lung de haiduci care i-au apărat pe nevoiaşi, încercând să ia de la bogaţi şi să dea celor săraci. Nu-i de mirare că oamenii i-au iubit şi încă îşi amintesc de ei în cântece şi poveşti. Puțini știu însă că însuși academicianul Petrache Poenaru, creatorul tricolorului și al primului ziar românesc și inventatorul stiloului a fost haiduc în tinerețe și pandur în oastea lui Tudor din Vladimiri!
Petrache Poenaru
Bălțile Dunării și Bărăganul au avut figurile lor de haiduci, despre care au povestit bătrânii satelor sau au scris învățătorii din școlile de altădată în lucrările lor de grade didactice, unele, îngălbenite de vreme, mai păstrându-se și astăzi prin arhive.
Informații despre un asemenea personaj gasim și în scrierile din tinerețe ale călărășencei Florența Albu, poetă și prozatoare în a cărei operă un loc aparte îl ocupă Câmpia Bărăganului, botezată de scriitoare “Câmpia soarelui”, nume pe care îl dă și primului ei volum de proză, publicat în anul 1962. Născută în zi cu rezonanța istorică, la 1 decembrie 1934, în satul Floroaica, com. Vâlcelele, Florența Albu urmează cursurile primare și gimnaziale în localitatea natală. După absolvirea cursurilor liceale se va înscrie la Facultatea de filologie a Universității din București, pe care o va absolvi cu diplomă de licență în vara anului 1957. A lucrat ca redactor la ziarul “Scânteia Tineretului”(1963-1964) și mai apoi, timp de 30 de ani(1965-1995) la Revista “Viața Românească”. A publicat 23 de volume de poezie, proză scurtă și reportaj. A încetat din viață la București, pe 3 februarie 2000 și a fost înmormântată în cimitirul din satul Gruiu, orașul Budești, județul Călărași.
Florența Albu
În volumul “Câmpia Soarelui”, publicat la Editura Tineretului din București, în anul 1962, Florența Albu ne spune povestea haiducului Stancu Lupu de la Drumul Subțire.
Aproape de bostana noastră era Drumul Subțire. Șerpuia printre porumbiștile înfricoșător de înalte, șerpuia subțire, cât un fir de argint viu. Tata mare ne vorbea de Ganea, de Terente, haiducul bălților, de Stancu Lupu.
Cândva au trecut pe Drumul Subțire, în tropot țăcănit, scăpărător de copite, haiducii ostroavelor; veneau dinspre sohaturile ciobanilor și herghelegiilor și mergeau spre Dunăre, hăt departe, până unde se-mbuca pământul cu cerul! Dar mai des ca toți a trecut pe-aici Stancu Lupu, haiduc vestit al Bărăganului. Mergea cu căciula pe ureche, în trapul ne-nfricoșat al calului și cânta:”Foaie verde bob năut/Bine mamă m-ai făcut/M-ai scăldat în foi de nuc/Și m-ai făcut un pui de lup./M-ai scăldat c-un pui de drac/Să viu la ciocoi de hac./Fir-ați voi să fiți ciocoi,/O să dea potera-n voi,/Să vedem ce-ați lucrat voi.”
Se-nveselea bunicul, când ne povestea de pățania boierului Nan. Aflase Stancu Lupu că boierul Nan a dat de bani. și i-a trimis o scrisoare, așa cum făcea de câte ori auzea că un boier are punga prea plină. “Boier Nan, în noaptea asta să știi că te calc. Să faci rost de atâția bani și să ne vedem cu bine.”Boierul Nan a vrut să fie mai hoț ca haiducul. S-a dus la Călărași, s-a plâns și-a cerut ajutoare, să-l prindă pe Stancu. Atunci nu erau jandarmi. Pentru pază erau călărăși cu schimbul. A plecat boier Nan cu zece călărăși după el.
Cu soldat de pază la poartă și cu alții în casă, s-a culcat boierul fără grijă. Pe la noaptea jumătate a venit și Stancu, după cum sta scris în cartea lui. N-a mai zis sentinela nici “pâs”. Stancu Lupu nu i-a cerut decât să-l ducă în odaia de culcare a boierului, fără să le dea de veste soldaților, care așteptau semnul înțeles. Stancu Lupu a intrat binișor la boier și l-a scuturat de umăr:
-Boier Nan!
– Hm…
-Am venit după cum ne-am înțeles. Ai pregătit banii?.
Boierul a sărit speriat, dar n-a avut curajul să țipe după ajutor. Stancu Lupu avea pistol în mână și cuțit la brâu. A scotocit sub saltea și i-a întins punga, cu mâna jumătate, jeluindu-se:
-Mai păsuiește-mă, Stancule, că-s vremuri grele. Grâul nu mai are preț ca înainte, pământul se împuținează!
Stancu s-a hlizit a mare veselie, când a auzit ruga spășită. A ieșit și pe-aici ți-e drumul.
Se mai ducea la ciobanii – stăpâni peste turme de oi – la văcari și herghelegii. Aceaștia aveau sute de capete de vite, mii de oi. Acum începea averea lor să prindă cheag. Și le spunea:
-Bre, nea cutare, să-mi dai atâtea oi, atâtea vaci. Îți dau atâta pe ele – și-i da cât să plătească un corn de vacă și-o coadă de oaie. Dacă nu mi le dai cu atât, la noapte îți fur mai multe. Și nea cutare da tot ce-i cerea Stancu Lupu.
Și noaptea auzea omul sărac ciocănit în pragul bordeiului.
-Mâine să te duci în baltă, în ostrovul cutare, la omul cutare. Îi dai înscrisul ăsta de la mine și are să-ți dea un bou să faci pereche cu cel care-l mai ai pentru plug; sau să iei o vacă, să ai ce le da copiilor să mănânce.
Pleca Stancu Lupu. Se ducea fluierând pe Drmul Subțire. Copitele cailor mărunțeau tăcerea și luna. Și se ducea departe, departe, până unde se-mbuca pământul cu cerul, să-și vadă de-ale lui și de-ale altora!
Lasă un răspuns