De la garsoniera OTV la algoritmul TikTok: România repetă experimentul Dan Diaconescu
România nu l-a inventat pe Călin Georgescu în 2024. Îl exersase deja, într-o altă formă, cu mai bine de un deceniu înainte.
Atunci se numea Dan Diaconescu.
Avea o televiziune de apartament, nopți interminabile de emisie, conspirații, scandaluri, promisiuni și un dușman universal: „ciocoiul”.
Astăzi decorul este diferit. Nu mai avem nevoie de garsoniera OTV. Avem telefonul. Nu mai avem o singură emisiune care ține publicul captiv până dimineața. Avem TikTok, Facebook, YouTube și algoritmi care nu dorm niciodată.
Dar mecanismul politic merită privit comparativ.
Un om împotriva sistemului. Poporul împotriva elitelor. Adevărul ascuns împotriva versiunii oficiale.
Și, peste toate, promisiunea că politica poate fi redusă la o poveste foarte simplă: România ar merge bine dacă ar fi luată din mâinile celor care au confiscat-o.
Dan Diaconescu n-a dispărut. S-a schimbat tehnologia
Am făcut greșeala de a-l trata pe Dan Diaconescu drept o anomalie.
Un accident al televiziunii tabloide.
Un produs extravagant al anilor 2000.
A fost mai mult de atât.
Diaconescu descoperise înaintea multor politicieni români o regulă fundamentală a politicii contemporane: dacă reușești să construiești o comunitate media, poți transforma audiența în electorat.
OTV nu producea doar telespectatori.
Producea apartenență.
Noapte după noapte, aceeași lume era reconstruită pe ecran. O lume în care instituțiile mințeau, politicienii furau, elitele conspirau, iar omul obișnuit era întotdeauna victima.
Apoi telespectatorului i s-a oferit și instrumentul politic.
Partidul Poporului.
Transformarea era aproape perfectă: din public, electorat.
Astăzi nici măcar nu mai trebuie să construiești televiziunea.
Platformele există deja.
OTV încape acum în buzunar
Aceasta este diferența care schimbă dimensiunea fenomenului.
Dan Diaconescu avea nevoie de licență, studio, camere, emițătoare, cablu și ore întregi de transmisie.
Politicianul erei digitale are nevoie de un telefon și de o rețea de distribuție.
Restul poate fi făcut de ecosistemul platformelor.
Clipul scurt înlocuiește monologul de trei ore.
Share-ul înlocuiește telecomanda.
Comentariul înlocuiește telefonul în direct.
Iar algoritmul poate înlocui, într-o anumită măsură, programatorul televiziunii.
OTV trebuia să convingă telespectatorul să rămână pe același canal.
Platforma digitală încearcă să afle ce îl face să rămână pe ecran.
Diferența este uriașă.
OTV transmitea același Dan Diaconescu tuturor. Algoritmul poate livra fiecărui utilizator versiunea de mesaj care îl face să continue să privească.
De la „ciocoi” la „sistem”
Și totuși, sub tehnologia nouă găsim o poveste politică veche.
Dan Diaconescu avea „ciocoii”.
Discursurile antisistem contemporane au „sistemul”, establishmentul, elitele.
Cuvintele diferă.
Funcția lor este asemănătoare.
Pentru că „sistemul” este adversarul perfect.
Nu are sediu.
Nu are președinte.
Nu poate fi chemat într-un studio pentru drept la replică.
Poate însemna simultan Guvernul, partidele, presa, serviciile, corporațiile, Bruxelles-ul, funcționarii sau orice instituție care contrazice povestea outsiderului.
Mai mult: orice reacție a instituțiilor poate fi absorbită în aceeași narațiune.
Dacă instituțiile tac, sunt complice.
Dacă reacționează, „sistemul se teme”.
Dacă investighează, „sistemul atacă”.
Este una dintre cele mai eficiente capcane retorice ale populismului.
Oltchim a fost TikTok-ul lui Dan Diaconescu
Privit retrospectiv, episodul Oltchim pare aproape construit pentru televiziune.
O companie uriașă.
Mii de angajați.
Un stat incapabil să rezolve problema.
O licitație.
Și, în mijlocul tuturor, Dan Diaconescu, prezentându-se drept omul venit să salveze ceea ce politicienii nu reușiseră să salveze.
Privatizarea nu s-a finalizat.
Dar din punct de vedere mediatic, momentul a demonstrat ceva mult mai important.
În politica-spectacol, evenimentul poate conta aproape la fel de mult ca rezultatul.
Imaginea precedă explicația.
Emoția precedă bilanțul.
Spectacolul precedă verificarea.
Acesta este terenul pe care politica digitală funcționează astăzi cu o viteză incomparabil mai mare.
Un clip poate ajunge la sute de mii de oameni înainte ca o redacție să termine verificarea afirmației din clip.
Până apare explicația, emoția și-a făcut deja treaba.
Călin Georgescu nu este Dan Diaconescu
Aici comparația trebuie însă oprită înainte să devină caricatură.
Călin Georgescu și Dan Diaconescu au biografii, discursuri, contexte politice și raportări geopolitice diferite.
Nici traseele lor politice nu sunt identice.
Iar criza electorală din 2024 a avut o dimensiune instituțională fără echivalent în aventura politică a PP-DD: scrutinul prezidențial a fost anulat de Curtea Constituțională, pe fondul unor constatări și controverse privind procesul electoral, campania online și finanțarea acesteia.
A-i declara identici ar însemna să ratăm tocmai lecția importantă.
Nu oamenii se repetă. Se repetă mecanismul care îi face posibili.
Electoratul furios nu dispare odată cu politicianul
PP-DD a dispărut.
Dar oamenii care îl votaseră nu au dispărut din România.
Aceasta este eroarea pe care establishmentul politic o face periodic.
Crede că atunci când dispare partidul protestatar a dispărut și protestul.
Nu.
Electoratul migrează.
Așteaptă.
Își schimbă canalul.
Își schimbă liderul.
Își schimbă chiar și vocabularul.
Dar dacă motivele profunde ale nemulțumirii rămân, cererea politică rămâne și ea.
Iar România ultimelor decenii a produs suficient combustibil pentru această cerere: administrație frustrantă, neîncredere în instituții, scandaluri politice, decalaje sociale, sentimentul abandonului în anumite comunități și percepția că aceleași elite se rotesc la putere.
În asemenea condiții, outsiderul nu trebuie să demonstreze că poate administra statul.
Trebuie mai întâi să convingă alegătorul că ceilalți l-au administrat împotriva lui.
Votul nu mai spune „te aleg”. Spune „vă resping”
Aici este probabil cheia fenomenului.
Există momente în care votul încetează să mai fie exclusiv un contract cu politicianul ales.
Devine o armă împotriva celorlalți.
Alegătorul nu spune neapărat:
„Cred fiecare lucru pe care îl spune acest candidat.”
Poate spune:
„Vreau să văd ce se întâmplă dacă votez împotriva tuturor celor care mi-au spus până acum ce este posibil și ce nu.”
În acel moment, atacurile establishmentului pot avea efectul opus celui dorit.
Cu cât candidatul este atacat mai puternic de instituțiile și vocile în care alegătorul deja nu are încredere, cu atât acesta poate interpreta atacul drept confirmare a propriei alegeri.
Exact aici politica tradițională rămâne deseori fără instrumente.
Încearcă să combată emoția cu comunicate.
Neîncrederea cu conferințe de presă.
Revolta cu explicații procedurale.
Iar internetul răspunde cu un clip de 30 de secunde.
Garsoniera a devenit algoritm
Dan Diaconescu trebuia să construiască o realitate alternativă în fiecare noapte.
Astăzi, ecosistemul digital poate produce mii de asemenea realități simultan.
Aceasta este mutația majoră.
Vechea televiziune antisistem avea un centru.
Internetul antisistem nu are nevoie de unul.
Mesajul circulă prin influenceri, conturi anonime, simpatizanți autentici, grupuri private, clipuri reciclate, podcasturi și recomandări algoritmice.
Uneori nici nu mai este limpede unde începe campania și unde se termină comunitatea.
Iar politicianul poate părea omniprezent fără să fie prezent în sensul clasic al campaniei.
Dan Diaconescu trebuia să intre în milioane de case prin cablul TV.
Astăzi politicianul intră direct în buzunar.
Problema României nu este că apar asemenea candidați
Într-o democrație, apariția candidaților antisistem este firească.
Întrebarea serioasă este de ce mesajul lor găsește periodic un public atât de receptiv.
De ce atât de mulți cetățeni ajung să considere că instituțiile nu îi mai reprezintă?
De ce neîncrederea este atât de ușor convertită în capital electoral?
De ce explicațiile conspiraționiste pot deveni mai convingătoare pentru unii oameni decât explicațiile instituționale?
Și, mai ales, de ce partidele descoperă existența acestor oameni abia în noaptea alegerilor?
Aici comparația dintre Diaconescu și Georgescu încetează să mai fie despre două personaje.
Devine o radiografie a sistemului care îi produce.
România repetă experimentul
În urmă cu mai bine de un deceniu, România privea amuzată garsoniera OTV.
Mulți considerau fenomenul prea grotesc pentru a deveni cu adevărat politic.
Apoi PP-DD a intrat în Parlament.
După dispariția partidului, establishmentul a putut considera episodul închis.
Nu era.
Pentru că Dan Diaconescu nu fusese cauza.
Fusese simptomul.
Astăzi, tehnologia este incomparabil mai puternică, distribuția incomparabil mai rapidă, iar granița dintre politică, divertisment, comunitate și propagare digitală mult mai greu de văzut.
De aceea adevărata continuitate dintre epoca Diaconescu și epoca Georgescu nu trebuie căutată într-o fotografie cu cei doi.
Trebuie căutată în public.
În neîncredere.
În furie.
În sentimentul că instituțiile vorbesc între ele, iar cetățeanul ascultă de pe margine.
Și în extraordinara capacitate a tehnologiei de a transforma această frustrare într-o identitate politică.
Garsoniera OTV s-a închis.
Dar mecanismul nu a dispărut.
A încăput într-un telefon.
