Libertatea de exprimare nu înseamnă libertatea de a răni

 Libertatea de exprimare are limite. Nu limite impuse de frică, de interese sau de conveniențe politice, ci limitele simple ale bunului-simț, ale decenței și ale respectului față de celălalt.

Am încercat, de multe ori, să ignor derapajele unor personaje transformate peste noapte în justițiari ai mediului online. Oameni care și-au atribuit, fără mandat și fără măsură, rolul de judecători ai celorlalți. Formatori de opinie, influenceri sau, mai nou, orice altă titulatură care le poate conferi impresia că au dreptul să spună orice, oricui, oricum.

Nu cred că au acest drept

În cei aproape zece ani de când activez în presa locală, am criticat, uneori extrem de acid, aproape toate taberele politice și foarte mulți dintre cei care au ocupat vremelnic funcții publice și au luat decizii pentru comunitatea călărășeană. Nu am pretins niciodată că am fost infailibil. Dimpotrivă, au existat momente în care, privind lucrurile retrospectiv, pot spune că am depășit și eu limita unei exprimări elegante.

Dar există o linie pe care nu am vrut să o trec: viața privată

Un om care ocupă o funcție publică trebuie să accepte că activitatea sa va fi analizată, criticată și, atunci când este cazul, sancționată public. Dacă fură, trebuie spus. Dacă minte, trebuie demonstrat și spus. Dacă ia decizii proaste care afectează viața unei comunități, trebuie întrebat, criticat și tras la răspundere.

Asta este presa. Asta este dezbaterea publică. Asta este democrația

Dar familia lui nu este funcție publică

 Soția sau soțul lui nu trebuie judecați pentru deciziile sale. Copiii nu trebuie transformați în muniție într-un război de imagine. Părinții, frații, rudele și oamenii care nu au nicio legătură cu activitatea publică a unei persoane nu trebuie târâți prin noroi doar pentru că atacul personal produce mai multe vizualizări.

Să critici activitatea profesională a unui om este una.

Să-i distrugi reputația prin insinuări despre familie și viața privată este cu totul altceva.

Din păcate, circul vinde. Scandalul aduce distribuiri, comentarii și audiență. O acuzație aruncată fără probe produce mai multă emoție decât o anchetă documentată. O fotografie scoasă din context poate genera mai multe reacții decât zece pagini de argumente. Iar un atac la persoană este întotdeauna mai ușor decât demonstrarea unei ilegalități sau a unei decizii administrative greșite.

Dar faptul că un lucru „prinde” la public nu îl face și corect.

Putem fi nemiloși cu faptele fără să fim cruzi cu oamenii.

Putem cere explicații unui primar fără să-i atacăm copilul. Putem critica un politician fără să-i umilim părinții. Putem demonstra că un funcționar a greșit fără să transformăm familia acestuia într-o țintă. Putem spune adevărul fără să inventăm, fără să insinuăm și fără să aruncăm cu noroi.

Și mai este ceva ce ar trebui să ne amintim: internetul nu șterge consecințele.

Un text scris la nervi, o fotografie publicată cu rea-credință sau o acuzație lansată fără probe poate rămâne ani întregi în spațiul public. Autorul poate trece mai departe după câteva ore. Cel atacat poate rămâne cu consecințele ani de zile. Iar oamenii nevinovați din jurul lui pot suferi pentru o luptă în care nu au ales să intre.

Nu scriu aceste lucruri pentru a apăra pe cineva anume. Nu este acesta rostul lor.

Le scriu pentru că, dacă acceptăm că orice atac este permis doar pentru că se ascunde sub umbrela „libertății de exprimare”, riscăm să transformăm libertatea într-o armă împotriva celor care nu se pot apăra.

Libertatea de exprimare este un drept fundamental. Tocmai de aceea trebuie exercitată cu responsabilitate.

Nu avem nevoie de mai puțină libertate de exprimare. Avem nevoie de mai multă responsabilitate în folosirea ei.

Pentru că între jurnalism și linșaj mediatic există o diferență. Între critică și calomnie există o diferență. Între dezvăluirea unei fapte de interes public și exploatarea vieții private există o diferență.

Iar această diferență se numește, în cele din urmă, bun-simț.

Libertatea de exprimare este un drept, nu un privilegiu. Dar nici libertatea nu ne absolvă de obligația de a rămâne oameni.

Leonida Jecu