Vacanță pe banii tăi, Salvare pe Banii Noștri? (sau: “Statul Uber – comandă mașina, plătește fraierul”)

   E jale mare, dom’le! Breaking news din toate colțurile Facebook-ului: românii blocați prin aeroporturi exotice așteaptă să fie salvați de la București cu aripi de buget public și combustibil din taxele celor care n-au ieșit nici până la Eforie.

Să ceri statului să plătească orice drum înapoi sună bine la microfon. Dar responsabilitatea personală nu dispare când se termină concediul.

Guvernele oferă sprijin prin ambasade, documente de urgență, informații și, în situații extreme, pot organiza evacuări. Așa funcționează peste tot. În mod normal, costurile sunt suportate de cetățeni. Nu e conspirație, e matematică.

Te-ai dus pe banii tăi? Minunat. Ți-ai făcut poze cu palmieri, ai pus story cu “viața e scurtă, trăiește clipa”? Superb. Dar când vine nota de plată a realității, nu devine brusc factură colectivă.

În România, legea e destul de clară: statul acoperă cheltuielile de repatriere doar în cazuri de deces, la cererea familiei, și doar până la un plafon limitat (aproximativ 5.000 €). Asta înseamnă că statul plătește pentru cei care nu se mai pot întoarce singuri. Nu pentru turiști vii, sănătoși și supărați că biletul de întoarcere costă mai mult decât cocktailurile din vacanță.

Repatrierea gratuită și automată nu este regulă, este excepție. Și excepțiile nu se transformă în drepturi doar pentru că hashtag-ul sună dramatic.

Statul nu e agenție de turism cu abonament nelimitat la “Rescue Me”. Nu e nici părintele care vine cu mașina la 3 dimineața pentru că ți-ai cheltuit toți banii pe distracție.

Responsabilitatea personală nu este o opțiune sezonieră. Nu expiră la check-out.

Sigur, compasiunea e firească. Dar compasiunea nu înseamnă să socializăm fiecare impuls de vacanță. Dacă vrem libertate totală la plecare, trebuie să acceptăm și realitatea integrală la întoarcere.

Altfel, următorul pachet all-inclusive ar putea fi:
 Zbor dus.
 Băuturi nelimitate.
 Nota de plată: “Restul contribuabililor”.